Miercuri seară îmi scosesem cățelușa de-a lungul bulevardului la plimbarea obișnuită când, ce mi s-a năzărit mie, hai să trec drumul să-mi iau o cafea de la automatul de vizavi de Poliție – pentru că mai aveam ceva de lucru la calculator și prindea bine la atenție. Încă de pe trecerea de pietoni, am simțit că patrupeda începuse să mă tragă înspre un câine care cobora din deal pe străduța cu inspectoratul și sala de sport.
M-am gândit să îl evităm ca să nu iasă cu scântei și am cotit prin spatele țarcului de skateboarding. Numai bine că el terminase de coborât dealul și a luat-o spre parcarea teatrului, astfel încât, oricât a mai tras cățelușa, el a fugit în spatele unei săli de sport și s-a ascuns. Ne-am dus, am luat cafeaua – eram eu și soția. Când am coborât înapoi, iarăși am dat de el, iar el a fugit din nou de cățelușă în parcare. M-am dus doar eu singur spre containerele de gunoi, în spatele cărora se ascunsese. Avea o funie de rafie pe jumătate mâncată în jurul gâtului. M-am pus ciuci lângă el, l-am chemat „cuțu-cuțu”, a început să dea din coadă și să îmi miroasă mâna. L-am apucat binișor de funia de rafie și l-am adus mai la lumină, să-i fac poze pentru a le posta pe Internet.
Ocazie cu care am observat că se lăsa dus de funie (spre deosebire de un câine liber, care s-ar fi opus), ceea ce mi-a dat de gândit că nu e un câine vagabond, ci pierdut sau rătăcit. Am început să negociez cu soția: hai să nu-l lăsăm așa pe stradă, sigur dă mașina peste el; dimineață îl duc la veterinar să-i scaneze cipul și să-i afle stăpânul, etc. Ea m-a contrazis cu argumentul că suntem chiriași, că avem deja o cățelușă destul de egoistă și posesivă, care se vedea că îl cam fugărește și respinge, că el se va descurca pe stradă cum o făcuse și până acum. Până să ajungem la un consens, ea a făcut fotografii și câteva postări pe grupuri de căței pierduți sau abandonați. Reacții foarte slabe, mai ales la ora aceea. După ce am dezbătut îndelung, l-am adus doar în holul de la intrare, cu gândul să îl țin în siguranță până dimineață. Norocul lui, pentru că mai târziu a început să tune și s-a pornit ploaia. După ce l-am adăpostit între uși, i-am pus apă și o porție de orez fiert, asortat cu o conservă de carne pentru câini. Apa a băut-o cu mare poftă – oricum era înfierbântat, umblase tot cu limba scoasă -, iar hrana a mâncat-o selectiv, ocolind orezul. Încă o dovadă că nu era chiar maidanez, dacă nu mânca orice. A mai stat mult timp cu limba scoasă, iar, după un timp, s-a întors pe o parte și s-a lungit pe podea, unde s-a răcorit treptat.
Până să se acomodeze, s-a tot foit și scărpinat, până ce a sărit o căpușă din el. Am luat-o cu un patent, clipă în care și-a ascuns piciorușele, rămânând doar boaba albă inertă, pe care am aruncat-o. I-am pus nou-venitului vechea zgardă a cățelușei noastre, rămasă nefolosită într-un cui. Apoi, cu lesa aceleiași cățelușe am reușit să-l leg de lanțul de la ușă, ca să-l obișnuiesc să stea pe hol și să nu mai încerce să tragă spre bucătărie. Lesa era suficient de lungă pentru a-i permite să ajungă la apă și mâncare, precum și pentru a dormi culcat. Sfoara pe care o avusese în jurul gâtului nu se preta la așa ceva, motiv pentru care i-am și tăiat-o mai târziu. Până să improvizez acest sistem, am stat pe scaun în ușa holului, cu laptopul în brațe, ca să-mi păzesc oaspetele. După tatonările inițiale, printre care și o încercare de a roade cablul de Internet (din asta m-am prins că trebuie să fie pui), s-a pus cu botul pe labe și a tot oftat, după mai multe reprize de respirat cu limba scoasă. Curând a și adormit, cu spatele la ușa de la intrare, dând impresia că o păzește.
Mă așteptam ca dimineața să-mi dea trezirea la prima oră, dar a dormit dus până când a sunat cineva la interfon, greșind adresa. Cu ocazia asta, ne-a deșteptat și pe noi, care eram frânți de oboseală după aventurile din ajun. Rutina dimineții presupune ca primul – și cel mai urgent – drum să îl fac cu cățelușa mea, afară. De data aceasta, lesa ei fiind dată noului venit, a trebuit să ies mai întâi cu el și să cumpăr o lesă nouă pentru câinele nostru. Astfel, am coborât întâi în orașul de jos și, negăsind un cabinet veterinar, am mers la farmacia veterinară de lângă piață unde am avut noroc să găsesc de vânzare o lesă aproape identică. Pe prima o cumpărasem de la un magazin de hrană pentru animale, al cărui proprietar se nimerise să fie chiar atunci în prima lui zi de concediu. Apoi m-am întors în orașul de sus și am mers cu blănosul negru la un veterinar aflat mai aproape de casă, pe care îl mai vizitasem anterior cu blănoasa albă. L-a evaluat imediat pe noul venit: mascul, maximum 1 an, talie medie (nu crește mai mare), fără cip. Adică fără stăpân declarat. În momentul acela mi s-au năruit toate speranțele privind o rezolvare simplă și directă, pe care le nutrisem de cu seară, când văzusem funia de rafie în jurul gâtului cățelului ce părea mai degrabă scăpat din vreo curte. Ne-am dat seama: nu are stăpân, deci trebuie să-i găsim unul. Am început deja să scriem din nou pe Facebook, atât în grupurile de protecție a animalelor, cât și pe la cunoscuți de-ai noștri. Soția chiar avea o prietenă care locuia la curte, fără câine, și ai căror părinți se gândeau de mai demult să își ia unul, însă nu se puteau înțelege în privința lui: mama ar fi vrut un câine mai mic – aici Cioco se încadra -, dar tatăl ținea musai să fie de rasă – aici Cioco a pierdut cursa preferințelor. Deși inițial îl „botezasem” Fantomas, pentru că era negru și găsit noaptea, apoi Ursu’, un nume cam intimidant pentru el, am sfârșit prin a-l chema Cioco.
M-am gândit că dacă nu-l putem da spre adopție este, probabil, și vina noastră, nu putem face reclamă unui câine care nu e prezentabil – prima impresie contează, iar el arăta ca un sac de blană și praf. Hai să-l ducem la spălat și la tuns, am propus, după care să-l tragem în poză ca pe-un mire! Am mers la primul „salon canin” (denumirea eufemistică pentru „frizerie de câini”) din zona noastră. Avea ușa închisă, am sunat la numărul de telefon afișat la intrare. „Vă sunăm noi în 2 minute pentru programare!”. Nu a mai sunat nimeni. După un timp, am văzut un moș venind pe stradă cu un pechinez și intrând pe ușa „salonului”. Am apăsat și eu pe clanță în urma lui, pentru a vedea 3 inși (cu tot cu moșul) stând pe scaun în „sala” (a se citi: holul) de așteptare și pe cineva în picioare la intrarea în următoarea cameră unde, pe o măsuță, scâncea din toți bojocii un câine miniatural în timp ce un băiat mai tânăr decât mine îl scăpa de blană. I-am spus soției: sunt deja 3 clienți la coadă, inclusiv moșul care ne-a luat-o înainte, iar frizerul și salonul (care se numea în engleză ceva cu „Imperial Pet”…) nu arată de ca și cum ar vrea să se ocupe de un câine vagabond ca cel găsit de noi! Am decis, deci, să mergem mai la periferie, unde cunoșteam o frizeriță de câini care părea mai nepretențioasă și îmi mai ferchezuise odată un câine maidanez de două ori mai mare decât Cioco, pe care am și reușit să îl dau spre adopție. Bineînțeles că am contribuit și eu la manevrele de spălare și tundere, pentru că nu sunt genul de om care să-și lase câinele și să revină peste o oră, iar „clientul” de atunci era chiar un fricos fără pereche, căruia îi făcea bine psihic să mă vadă prin preajmă.
Doamna, însă, nu era nici ea liberă, iar eu nu aveam programare. Am rugat-o în fel și chip să mă primească peste program, explicându-i că Cioco nu mai are la dispoziție o altă zi, căci trebuie dat spre adopție cât mai repede, iar eu nu mă mai pot întoarce acasă seara cu el, pentru că îmi era imposibil să-l păstrez. Suntem chiriași, avem deja un câine, care face urât la noul venit, iar noi nu-i putem lăsa singuri în casă atunci când suntem plecați. Viață complicată!
Până la urmă, doamna coafeză s-a înduplecat și m-a primit, pentru că între timp eram deja ajuns în fața „salonului” dânsei. I-am promis că o ajut și că facem să fie bine. Ea deja avea un alt câine la tuns, și imediat a mai venit încă unul cu programare, care a fost pus în așteptare într-un fel de colivie de dimensiunea unei cuști, cu ușă în tavan. M-a pus să-l ridic pe Cioco pe o masă din fundul încăperii, vizavi de cădița pentru baie. S-a uitat la el și imediat a început să regrete că l-a primit: asta-i blană groasă, cu 3 straturi, încâlcită, murdară, nu pot băga mașina de tuns în ea că mi se blochează pieptenii. Trebuie spălat mai întâi! Așa că l-am luat în brațe și l-am mutat de pe masă în cadă, unde l-am legat cu două cordoane în jurul trunchiului și am început să dăm cu dușul pe el. Cățelul era speriat, se smucea, voia să sară afară; cred că, neștiind ce urmează, își vedea moartea cu ochii. Imaginați-vă cum v-ați simți voi dacă v-ar prinde doi uriași, v-ar lega și v-ar supune la operații foarte invazive, fără a vă spune ce și cum urmează să vi se întâmple. „Ține-l de cap, nu-l lăsa să se smucească! Ferește-i urechile, să nu intre lichid în ele! Întoarce-l invers! Nu-ți încrucișa mâinile! Nu consuma prea multă apă!”, mă dăscălea doamna coafeză, care era cam de vârsta mamei mele. Mi-a arătat sumar cum să torn șampon, cum să-l distribui și întind uniform (coamă, spinare, burtă, coadă, fiecare lăbuță în parte), cum să-l clătesc apoi (aici a mai avut câteva tentative de evadare + un scuturat care m-a umplut de stropi „delicios” de sărați). Descurcă-te, băiete! Singura satisfacție a fost să văd apele negre care curgeau la clătire din blana și labele prietenului meu, lăsându-l în sfârșit curat.
În timpul acesta, doamna îl tundea pe „pacientul” de talie mică ce ajunsese inițial în colivie și-mi dădea indicații verbale (mustrări, mai ales) pe măsură ce progresam. Am luat de pe un raft un prosop cu care l-am uscat pe Cioco și, învelit în acesta, l-am reașezat pe masa de „consultație”, cu tot cu cele două cordoane din jurul corpului, care au fost agățate de o tijă cu găuri situată deasupra mesei, pentru a-l imobiliza. Lângă masă se afla un aspirator vertical care, în loc să tragă aer, îl arunca afară încălzit – un fel de foehn cu furtun. Spaima câinilor, nu numai după sunetul pe care îl scoate, ci și din cauză că nu îi poate fi reglată intensitatea, astfel încât arunca asupra blănii un jet de aer ce făcea părul să se plece ca spicele prin holdele de grâu! Cioco se smucea din răsputeri, dar n-aveam ce să îi fac, decât să opresc din timp în timp „aspiratorul” și să mângâi animăluțul, să-l îmbărbătez, să-i spun cuvinte de încurajare. Vorba dulce mult aduce, chiar dacă e într-o limbă de neînțeles, totuși tonul este priceput. Dar, degeaba vorbeam frumos, dacă apoi reporneam instrumentul „de tortură”. Cățelul a început – de frică sau de cald sau de amândouă – să urineze pe masă. Am primit indicația să scot prosopul folosit din mașina de spălat și să i-l pun între picioare, după care a mai fost necesar încă un prosop uzat din aceeași sursă. Mă simțeam ca un torționar, dar știam că tot răul era spre binele final. Am început să observ că, deși foehnul nu putea fi dat mai încet, puteam eu să țin furtunul mai la distanță, astfel încât fluxul de aer să fie mai domol și mai ușor de acceptat de către animăluț. Însă asta venea la pachet cu scăderea eficienței și dublarea timpului necesar, lucru observat de doamna coafeză care, după ce și-a spălat „clientul” pe care anterior îl tunsese, n-a avut nici o ezitare să-l dea jos pe Cioco de pe masă și să mă trimită la plimbare, zicând că, dacă nu e bine uscat, nu poate fi tuns. Trebuie, totuși, să-i rămân îndatorat pentru faptul că, până atunci, dânsa i-a extras cu mâna goală cel puțin 6 căpușe „ca pe boabele de fasole”, observate de mine în timp ce făceam cărări cu foehnul prin blana cățelului.
M-a trimis finalmente la plimbare, să usuc blana la soare (mie mi se părea destul de uscată, dar neuniform, ceea ce dânsa zicea că ar putea bloca mașina de tuns). M-am rugat de ea să mă primească înapoi măcar la sfârșitul programului, spunându-i că sunt dispus să aștept oricât, numai să nu mă lase cu câinele neterminat. „Păi nu e neterminat, dacă era tuns pe jumătate era neterminat, dar așa e doar netuns”, mi-a răspuns ea, adăugând că, dacă ar fi avut timp în plus, ar fi luat o programare în plus, că e și ea la o vârstă la care nu mai poate sta în picioare la fel de mult, că o dor genunchii, coloana, brațele (aici am crezut-o, fiindcă eu simțeam toate astea după ce am spălat un singur câine, iar ea aranjase nu știu câți în ziua aceea). Am rugat-o însă să-i mai dea o șansă lui Cioco, pentru că timpul se scurgea deja în defavoarea lui și ar fi trebuit dat spre adopție până la sfârșitul zilei, eu fiind conștient că nu voi mai putea să-l țin încă o noapte în casă. Mi-a zis să o sun peste o oră și jumătate și-om mai vedea atunci dacă-l poate reprimi, deși eram aproape convins că nu va mai răspunde la telefon. O speranță totuși aveam, pentru că m-a trimis la plimbare fără să-mi ia banii, pe care desigur i-i datoram, chiar dacă muncisem mai mult eu, însă folosind infrastructura și consumabilele (mai ales apa și curentul) firmei.
Așa că am ieșit cu Cioco la soare, să căutăm un loc de așteptare prin vreun parc. Eu aveam nevoie de o bancă să stau jos după tot drumul și „sportul” făcut. Am tras pe Cioco în poză, care arăta deja mult mai prezentabil, deși încă nu scăpase de muntele de blană și de o parte din capușe (aveam să-i depistez ulterior unele inclusiv sub coadă…). Și, cu pozele, direct pe Facebook și pe grupurile sau paginile de adopții, unde am semnalat că situația e urgentă și că, dacă nu se oferă cineva, cățelul va sfârși înapoi pe stradă, cu o lesă și o înfățișare nouă, dar la fel de vagabond și de părăsit. Din păcate, singurele reacții constau în like-uri și redistribuiri, eventual scuze sau sugestii din partea celor care aveau deja cățel (ca mine).
Pe de altă parte, afară începea să bată vântul (ceea ce era bine pentru blana lui Cioco) și se arătau nori amenințători la orizont, în ciuda vremii însorite de până atunci. Eu și soția eram în haine de vară, nu aveam umbrelă și era clar că ne vom întoarce pe jos, cu doi câini (între timp ni se alăturase și cățelușa, bucuroasă de lesa ei cea nouă și care, cel puțin afară din casă, nu îl mai ataca pe Cioco dacă nu avea pricină de ceartă pe mâncare – pe care o primiseră amândoi, separat, înainte de a ieși din casă). Așa că nu am așteptat prin parc mai mult de o oră și am sunat-o din nou pe coafeză, să vedem ce mai face și când ne mai poate primi. Surpriză: era la volan, în drum spre nu știu ce magazin din centru, care se închidea până la fix și m-a rugat s-o aștept să se întoarcă. Ne-am dus în alt parc, mult mai aproape de frizerie, spre care am și plecat în cele din urmă, după ce au apărut niște copii care nu înțelegeau că lui Cioco îi era frică de necunoscuți și că ar putea să-i muște (atât mi-ar fi lipsit, să-mi mai iau și o amendă pentru un câine care nu era al meu și nici carnet de sănătate nu avea). Finalmente, am ajuns pe treptele frizeriei, așteptând-o pe doamna să se întoarcă de la magazin. Soția era gata să plece, când am revenit cu un telefon și doamna mi-a comunicat de la volan că va ajunge în 6 minute, ceea ce a și făcut. Era deja 8 seara. Dânsa se plângea că îi e greu să mai muncească după program, mai ales să se întoarcă din oraș pentru mine, eu mă plângeam că am stat toată ziua pe drumuri și nu am ajuns la rezultatul dorit. În fine, m-a poftit înapoi în salon și, până ce a fumat o țigară, m-a pus să-l mai usuc încă o dată pe Cioco cu aspiratorul – groaza lui – pretextând că, deși era mai uscat de soare decât de foehn, acesta din urmă ajută la aranjarea blănii pentru a fi tunsă mai ușor cu mașina. M-am executat, temându-mă în sinea mea că mă va pune să-l și tund apoi, ceea ce chiar nu mă pricepeam și nici nu îndrăzneam. Din fericire, de restul s-a ocupat dânsa (tot văitându-se din cauza desimii blănii „în trei straturi, ca de urs”), după ce l-am mutat de pe masa de uscat și l-am imobilizat pe masa de tuns. L-a aranjat în mare parte cu mașina, iar finisajele i le-a făcut cu foarfeca. I-a mai scos încă vreo 6 căpușe cu mâna goală. Micuțul a tolerat mult mai bine tunsul decât uscatul, dar tot a trebuit să-l țin de bot ca să nu muște atunci când piaptănul sau foarfeca treceau prin zone mai sensibile (care ori îl iritau, ori îl gâdilau). Curgeau flocii din el ca la tunsul unui miel cu blană de urs (brună spre neagră)…
După ce s-a terminat tunsoarea, l-am dat jos de pe masă și a început să zburde de bucurie. Era prima dată când îl vedeam vesel și jucăuș (înainte doar ofta și se trântea pe jos). Am pus asta nu atât pe seama eliberării (se mai eliberase o dată în aceeași zi), cât pe seama scăpării de căpușe. Doamna a început să-l laude. Simțeam și eu că mi s-a luat o piatră de pe inimă, așa că m-am arătat deosebit de recunoscător: i-ați redat chipul lui adevărat, sunteți ca un sculptor care a văzut arhanghelul încătușat în stana de piatră și l-a eliberat ș. cl. Doamna se bucura, dar în același timp îmi și amintea cât de greu i-a fost, spunând că dacă ar fi știut ce-o așteaptă, nu-l mai primea pe Cioco (eu mă felicitam în gând că n-am mai stat la coadă la „Imperial”, unde frizerul părea mult mai lipsit de experiență și/sau disponibilitate decât dumneaei). Am știut că toate astea sunt enumerate pentru a trage la cântar, așa că am scos suta de parai și i-am dat-o, fără să mai aștept rest. Doamna, principială, mi-a întors însă 10 lei – „pentru că l-ai spălat tu” – și mi-a făcut clar că, la așa blană stufoasă, nu-l mai primește data viitoare la tratament complet (tuns, spălat, uscat) fără 150 de lei. „Nu va mai exista o dată viitoare”, mi-am spus eu, nu pentru că nu mi-aș fi dorit să mai existe, ci pentru că mi-era clar că, dacă nu va fi adoptat până la capătul zilei, înainte de a ajunge acasă vom trece prin parcarea teatrului pentru a-l lăsa pe Cioco acolo unde l-am găsit.
Pe de altă parte, vocea inimii îmi spunea că nu putem să-l abandonăm la jumătatea drumului, mai ales după ce ne-am chinuit atâta și am investit în el cu scopul de a-l face să arate bine în vederea unei adopții. Trebuie să le dăm timp oamenilor să se hotărască, îmi argumentam eu în timp ce zoream spre casă (cale de vreo 5 stații de autobuz, la picior), după ce îi făcusem câteva poze lui Cioco cu noua lui înfățișare chiar la ieșirea din „coafor” și începusem să intensific postările pe Facebook, făcând foarte clar faptul că situația e urgentă și că Cioco se va întoarce pe stradă. Tot frământându-ne mintea, am ajuns într-un final în parcul din apropierea casei, nu fără a lua un stâlp în mutră și niște sudalme de la șoferi pe trecerea de pietoni pentru că mergeam cu ochii în telefon, în timp ce încărcam poze și compuneam mesaje. Eu le-aș fi dat la toți dreptate, dar mie nu-mi dădea nimeni. În parc, am avut o nouă „ședință” pe tema lui Cioco, pentru că de acolo trebuia să plecăm fie spre parcarea teatrului, unde să-l lăsăm pe micuț, fie spre casă, unde să primească o noapte în plus pe hol în așteptarea aceluiași deznodământ, dar cu speranța unei șanse în plus pentru o ipotetică adopție. Mă simțeam necredibil până și pentru Cioco, dacă m-ar fi înțeles în pledoariile mele de avocat perdant! Norocul lui că nu înțelegea nimic și singura lui grijă era cum să ajungă de sub bancă pe bancă, o îndrăzneală pe care nici cățelușa noastră cea tupeistă n-o avea și, deci, i-a fost refuzată lui cu atât mai mult. Sancta simplicitas!
Până la urmă, pe fond de oboseală și sub amenințarea ploii iminente, ne-am hotărât să-i acordăm micuțului blănos o ultimă noapte de grație. Ajuns acasă, Cioco s-a culcat pe hol după ce și-a primit o porție de Pedigree, iar eu m-am ras și am făcut o baie, ca să-i arăt că nu e singurul care a ajuns în asemenea situație în ziua aceea. Însă noaptea nu avea să fie la fel de liniștită ca prima, întrucât pe el l-a apucat un scărpinat-mușcat compulsiv de pe la ora 5 și ceva și l-a urmărit, cu mici pauze, până pe la prânz. Eu nu m-am chinuit să mă trezesc mai devreme, după noaptea albă făcută anterior și toată oboseala zilei în care am încercat să scot îngerul din sacul de blană și pe regele avocaților din mine însumi. Aveam să constat curând că nu pierdusem nimic dormind mai mult, telefonul nu sunase deși mi-l făcusem public în mai toate postările, iar reacții mai noi și mai decisive nu prea se manifestaseră. Noroc că eram în concediu!
Cum scărpinatul micuțului se tot întețea și devenea evident că nu provine doar de la jena cuiva care nu-și mai încape în piele după tuns, prima oprire pe ziua de vineri a fost la farmacia veterinară de lângă piață, de unde cumpărasem cu o zi înainte o lesă nouă. Acum am cumpărat o pipetă cu soluție anti-purici și anti-căpușe (de întins pe piele după ceafă) și două pastile pentru deparazitare internă, care ar fi trebuit administrate împreună la 3 – 5 zile după aplicarea soluției din pipetă (gândindu-mă că pastilele vor ajunge pe mâna viitorului stăpân adoptiv). Cățelușa era deja protejată cu o soluție similară și nu avea a se teme de posibili „vizitatori” care ar fi urmat să „emigreze” din blana lui Cioco. Și, după asta, am mers în primul parc să punem soluția după ceafa micuțului, dar și să punem țara la cale despre locul unde aveam să-l lăsăm pe cățel în caz că nu l-ar adopta nimeni mai curând. Inspirat de faptul că a noastră cățelușă mergea în fața lui și uda iarba de fiecare dată când găsea vreun miros străin, și-a făcut curaj și Cioco să slobozească primul pipi de bunăvoie de când eram împreună (în ziua precedentă nu făcuse nimic – decât la coafor, de frică -, îl suspectam că e bolnav, însă veterinarul a zis că e mai degrabă complexat și își va da drumul cu timpul). Am observat că nu ridica piciorul la copac ca băieții, ci se crăcăna în iarbă ca fetele – încă un semn că era pui.
În fine, după ce i-am aplicat soluția anti-purici, am mai mers un pic și ne-am așezat pe o altă bancă din alt parc, pentru dezbaterea finală: îl ducem înapoi în parcarea teatrului sau în parcul cel mare? Eu înclinam către a doua variantă, bizuindu-mă pe faptul că acolo ar fi mai multă lume și mai ales copii care s-ar putea înduioșa de soarta micuțului blănos. E drept, încă era ziua în amiaza mare și încă mai speram să câștig bătălia pe rețelele de socializare. Mai mult, nu-mi imaginam cum aș putea să-l amăgesc pe Cioco să rămână legat în parc, la cât de mult se atașase de noi și la cât de atent era să meargă după fundul cățelușei noastre, care numai că nu l-ar fi mâncat cu fulgi cu tot. Ea era găsită tot pe stradă și țin minte câtă muncă de convingere am avut de dus cu ea până s-o învăț să stea legată de stâlp când eu intram în câte-o alimentară, iar ea se apuca să urle, crezându-se părăsită din nou.
Am trecut din nou în revistă anunțurile de pe Facebook și Telegram, precum și alte câteva postări, mesaje și chiar apeluri noi, toate fără rezultat. Eram convins că acuma, în prag de weekend, când lumea în sfârșit începea să tragă spre casă, atât audiența postărilor, cât și disponibilitatea reală de a-l adopta pe Cioco aveau să crească. Pe de altă parte, vedeam că lumea nu se mișcă deloc mai bine decât în ajun și presimțeam că nu se va schimba nimic fără a recurge la un gest disperat.
– Fă-te că-l părăsești și postează o fotografie cu el singur pe stradă, poate asta va mișca ceva în inimile împietrite, mi-a sugerat o prietenă.
Iar eu, ticălosul, în lipsă de opțiuni și aflat la capătul puterilor, am ascultat de sfatul ei. Până una-alta, am căzut de acord că parcarea, prin care am mers cu Cioco în recunoaștere, e mult mai periculoasă și mai lipsită de oportunități pentru el decât parcul cel mare, spre care am început să ne îndreptăm apoi. Primul gând a fost să stăm cu el pe bancă și să-i facem reclamă la toți trecătorii, în timp ce pe telefoane duceam muncă de convingere în social media. Zis și făcut, însă, după ce am găsit o bancă liberă și însorită cam la mijlocul parcului, nu ne-a băgat în seamă decât „Guță”, un băiat crescut prin orfelinate, care făcea diverse comisioane pe lângă negustorii din parc, iar când se supăra pe viață, se ducea în mijlocul foișorului de lemn unde altă dată cânta fanfara și începea să doinească, imaginându-și că este rapsod popular – nu fără a avea voce și un fel de talent înnăscut, dar necultivat.
Am intrat în vorbă cu el pentru că a început să o mângâie pe cățelușa mea, cu care se știa de prin centru și care i-a ieșit în întâmpinare să-l „salute” în felul ei.
– Ce faci, Guță, nu vrei un cățel? Nu pe acesta alb, ci pe cel negru de lângă el, pe care l-am găsit pe stradă, l-am îngrijit, i-am făcut reclamă, dar nu-l vrea nimeni, din cauza culorii și a rasei. Dar e mai bun și mai sufletist decât cel alb! Noi suntem chiriași, nu avem casa noastră, nici curte, nici loc unde să ținem doi câini, dintre care ăl mai bătrân e și mai bătăuș.
– Păi simte cățelușa albă că ăsta-i negru și țâgănos, de-aia nu-l înghite, că nu-i bine-crescut, ca ea! D-apoi eu nu-s de la casa de copii? Nici pe mine nu m-a vrut nimeni că-s țâgan, numai eu știu prin câte am trecut, până astăzi dorm prin parcuri, dar mereu am avut credința că după ziua de azi mai apuc și ziua de mâine. Așa să faceți și voi cu cățelușul, să nu-l dați, că e păcat de el! E un suflet pierdut, dar sincer, care vă va iubi mai mult decât un om. Iar dacă-l dați, veți rămâne numai cu fotografiile și cu părerea de rău, a grăit înțeleptul străzii, răsucind cuțitul în rană.
Dar Guță s-a făcut iute nevăzut și eu am rămas cu realitatea mea, deloc idealistă, și cu postările de pe Facebook lipsite de orice impact. Ajunsesem chiar să fac postări pe la asociațiile chinologice din județul vecin, oferindu-mă să-l duc pe Cioco cu trenul în caz că va dori cineva să-l adopte. Între timp, micuțul blănos (pe care îl agățasem cu lesa de o tijă din stânga băncii, după ce se ivise un conflict între cățeaua aflată în partea cealaltă și el pentru speranța că vor căpăta niște grisine pe care le mâncam în timp ce stăteam pe Facebook, nu fără a le face parte amândurora) se trântise pe o parte și adormise. Pentru că soția, deja răcită, nu mai voia să stăm pe aceeași bancă unde începea să mă ia frigul chiar și pe mine, ne-am ridicat să facem câțiva pași, când am observat că Cioco dormea dus și nu s-a trezit la mișcarea noastră. Acuma poate fi momentul potrivit pentru a-l lăsa acolo fără nici o împotrivire, mi-am zis în timp ce îi făceam o ultimă fotografie, cu gând s-o postez pe Facebook cu mesajul „Atât s-a putut. Cine vrea să-l adopte îl mai poate găsi parcul cel mare, în spatele foișorului”.
Ne-am îndepărtat apoi tiptil, pândind dacă nu cumva ne strigă cineva din urmă, dar nimeni n-a observat plecarea noastră și nici rămânerea de izbeliște a frumosului din pădurea adormită – iar asta, deși parcul era plin de lume și în jurul nostru se aflaseră cel puțin 4 negustori care stăteau tot timpul pe loc, observând tot ce mișcă. „Lume multă, oameni puțini!”, cum ar fi spus înțeleptul străzilor dacă ar mai fi fost acolo. După ce am urcat un rând de trepte, ne-am oprit în capul dealului, aproape de un pod care traversa pe deasupra parcului.
– Vreau să rămân aici, ca să observ ce se va întâmpla cu Cioco, i-am spus soției, continuând să o rog ca, dacă totuși nu-l va lua nimeni, să-i mai dăm o șansă în noaptea următoare, până îi vom găsi un adoptator.
– Orice zi adaugi în plus nu va aduce nimic nou, oamenii se vor purta la fel de nepăsători ca ieri și alaltăieri, iar noi vom rămâne cu o problemă care ne depășește total.
La un moment dat am văzut că Cioco s-a trezit și a ieșit în mijlocul drumului, trăgând de lesă și observând că e legat și părăsit, după care a început să latre dezorientat – dar nimeni nu-i dădea atenție. Ce-o fi fost în sufletul lui… M-au podidit lacrimile, cu atât mai mult cu cât știam că nu mă pot întoarce să-l consolez, altfel aș fi deconspirat întregul plan și i-aș fi anulat șansele de a se face remarcat în ochii trecătorilor. Era clipa lui de a fi în centrul atenției și de a-și juca destinul pe rugămintea „Ia-mă acasă!” rostită pe limba lui la o răscruce de drumuri…
Soția între timp a plecat, neputând să suporte acea priveliște, pe care și eu o înduram cu greu („Și băieții plâng câteodată”, vorba cântecului).
Rămas singur, m-am apucat cu un ochi să privesc spre Cioco din depărtare și cu unul să fac postări pe Facebook cu mesajul „atât am putut, cine poate mai mult îl găsește aici”. Am postat pe profilul meu, apoi pe două dintre paginile mele mai cu priză la public, dar și în comentarii la postările din grupurile de adopții în care scrisesem în ultimele două – trei zile.
Și, deodată, s-a dezlănțuit jihadul împotriva mea. Oamenii, care înainte nu lăsau aproape nici un comentariu, în afară de „Up” sau „ce drăguț e, dar am deja unul”, au început să se revolte împotriva mea, spunând că n-am inimă, cum pot face una ca asta, săracul animăluț, pe o vreme așa călduroasă și fără apă (îi dădusem să bea de cum intraserăm în parc), dar de ce este legat (de fapt era agățat, nu legat, putându-se elibera cu puțină zbatere din partea lui sau cu ajutor din partea altcuiva; dar scopul era să rămână într-un loc fix pentru a fi găsit de oricine ar fi aflat de el de pe Internet și ar fi venit să-l caute în parc), indignare, stupoare, insulte, revoltă, mânie proletară, amenințări cu reclamații. În tot timpul acesta, eu am răspuns câtorva dintre comentatori, ceea ce a făcut postarea să crească, dar au apărut alte comentarii noi, din ce în ce mai isterizate, ale unor oameni care nici măcar nu citiseră răspunsurile sau postările anterioare, nu știau nimic din câte am făcut și mă acuzau de tot ce nu am făcut, fără ca ei să facă ceva mai bun decât să se crizeze în fața unei fotografii și a unui mesaj cu sens unic – ADOPȚIA. La care corul bocitoarelor nici nu se gândea.
Dându-mi seama că nu voi putea să țin pasul cu numărul de comentarii și fiind mai important pentru mine să nu-l pierd din ochi pe Cioco, am compus un răspuns universal, care suna cam așa: „Ei bine, știu că sunt rău, mai rău decât cel care a lăsat inițial cățelul pe stradă, mai rău decât toți oamenii care au trecut pe lângă el și nu l-au luat acasă și chiar mai rău decât cei care stau pe Facebook în loc să vină în parc să se intereseze de soarta lui. Decât să revărsați aici vorbe nu fapte, fiți voi mai buni și mai milostivi decât mine și investiți în acest animăluț timpul, banii și locuința voastră. Eu atât am putut, sper ca voi să puteți mai mult”.
După această clarificare au apărut câteva comentarii mai favorabile la adresa mea și mai critice la adresa miloșilor de tastatură, dar înzecit mai puține decât valurile de zoaie. Care deja nu mă mai afectau, eram mult prea obosit și scârbit ca să-mi mai pese de imaginea mea publică, tot ce mă mai interesa erau sorții de izbândă ai lui Cioco. Și, iată, se dovedea că publicitatea negativă, în ciuda riscurilor ei, este infinit mai eficientă decât cea pozitivă, care, timp de aproape 3 zile, nu dăduse nici un rezultat, în ciuda strădaniilor. Postarea cu Cioco „abandonat a doua oară de un câine de om” strânsese mai multe comentarii decât toate postările mele de la începutul lunii încoace, precum și o revărsare de aproape 60 de distribuiri, ceea ce umila mea pagină nu pățise niciodată în ani de zile. Au existat inclusiv persoane care au făcut capturi de ecran cu postarea mea și pe care le-aș fi văzut în stare să redistribuie conținutul pe pagini de autorități sau de ziare, pregătind reclamarea sau măcar rușinarea mea publică. Peste toate, o imensă senzație de neputință și de pustietate umană: când dai de greu, ești numai tu cu problema ta; constați că prietenii sunt doar o amintire frumoasă; te simți singur, deși te afli în mijlocul mulțimii; afli că lumea – și mai ales societatea – e o junglă ostilă, gata de mii de ori să dea cu piatra, dar arareori să-ți întindă o mână. „Singur te naști și singur pleci”, spunea cineva. E valabil oricine-ai fi, om sau câine, am adăugat eu. În astfel de situații devii filosof fără să vrei, te retragi în tine și descoperi că numai la Dumnezeu mai poate fi o speranță, dar nici aceea nu se grăbește să-ți răsară în cale. Caz în care ori devii ateu, ori devii smerit.
Așa stăteam eu în vârful dealului și cugetam, înghițindu-mi lacrimile și alternând rugăciunile cu grijile, în timp ce retrăiam povestea cu cerșetorul din „1001 de nopți”, care, luat de pe stradă și pus rege, a fost după o vreme aruncat înapoi pe maidan, moment în care a ajuns să nu mai fie sigur cine e el de fapt și care din viețile lui era cea adevărată. Mă gândeam că Cioco era de fapt cerșetorul devenit rege și aruncat apoi de unde venise și priveam cu angoasă acest „experiment”, curios fiind mai ales dacă va aduce el sau nu rezultatele scontate. Pe Facebook se părea că se transformă în cu totul altceva decât intenționasem, dar nici în viața reală lucrurile nu decurgeau mai bine: în vreo două ore de când stăteam pironit în capul podului eu și cățelușa, în locul unde stătea Cioco plocon nu se întamplase mare lucru, nici măcar din punctul lui de vedere. Căci, după lătratul și panica din momentul în care se văzuse singur, s-a resemnat destul de repede și s-a retras la umbră, unde-l mai vedeam doar când și când, iar cel mai trist lucru era că nu-l vedeau trecătorii. Iar aceștia, la cât de mulți erau pentru o după-amiază de vineri, se arătau în mare parte indiferenți, dacă nu cu totul orbi – cei din online măcar mai mimau o oarecare purtare de grijă.
În tot timpul cât am stat la pândă, eu nu am observat mai mult de 3 oameni care să se oprească la Cioco. Între ei a fost un grup de tineri care au stat îndelung să-l mângâie, l-au înconjurat, ba chiar l-au și dezlegat, după care l-au legat la loc. Aveam inima cât un purice: dacă-l vor lua? Dar dacă-l duc acasă și nu-l primesc părinții, aruncându-l din nou pe stradă și departe chiar și de mine? Deja îmi făceam planul să-i urmăresc discret, de la distanță, până acasă, dar n-a fost să fie: ori nu puteau să-l ia cu ei, ori au socotit că, dacă avea lesă, cu siguranță era al cuiva. Așa că au plecat fără el. Mai apoi l-a băgat în seamă unul dintre negustorii din centrul parcului, care i-a dus apă să bea, a întrebat în stânga și-n dreapta despre el, dar n-a adăstat prea mult. Ulterior aveam să aflu că i-a făcut și el postări pe grupurile de animale și adopții. În cele din urmă, tot verificând mesageria, observ că îmi scrisese pe Facebook un prieten „virtual” de la care cumpărasem oarece vechituri simpatice în trecut, având pasiuni comune, dar care, în afară de astea, era membru într-un partid local și care susținea că e rudă cu deținătoarea unei asociații pentru animale cu care eu deja luasem legătura, fără a obține mai mult ajutor decât o postare pe pagina acesteia. Bună și ea, la ananghie!
„E nașa mea și vine să îl ia”, m-a asigurat politicianul.
„Uite, dom’le, de unde sare iepurele!”, îmi zic eu, mulțumindu-i omului, după care îl informez că de fapt mă aflu încă în parc și îl rog să-i transmită doamnei numărul meu de telefon. Apoi îi scriu soției vestea cea bună și mă apuc să șterg postările despre părăsirea cățelului. Mă hotărăsc să cobor înapoi la Cioco, pentru a-l păzi până la venirea „patroanei” asociației, precum și pentru a-mi lua rămas-bun de la el. Cu toate că, la câtă vâlvă făcuseră postările, mă așteptam ca doamna să apară de braț cu vreun milițian, iar eu să fiu pedepsit, la cât de nemernic a decis tribunalul poporului – secția Facebook – că sunt.
Nu vreți să știți câtă bucurie a avut Cioco să mă revadă (pe mine, care-l chinuisem cu dușul și cu „aspiratorul”), m-a simțit încă de la jumătatea scărilor, iar apoi, când am ajuns la banca lângă care-l lăsasem, a sărit pe mine să mă „îmbrățișeze”, ridicându-se pe două lăbuțe, în timp ce cu cele de sus încerca să „bată palma” cu mine, dând din coadă și exultând de fericire din toată ființa lui pitică!
– Dar ce-ai crezut, lașule, că te las așa singur? Niciodată n-aș fi în stare, îi spuneam mai mult plângând-râzând, decât vorbind. După care l-am mângâiat pe căpșor și pe sub urechi și l-am liniștit, așezându-ne cu toții în așteptare.
Însă, în timpul acesta se apropiase un alt tânăr care privea oarecum neîncrezător scena dintre mine și Cioco, neștiind de vechea prietenie ce ne lega. Era tocmai negustorul de la taraba de porumb, care îi adusese apă și-i făcuse poze pentru a le posta pe Internet. Din vorbă-n vorbă, a reieșit că și el luase legătura cu aceeași asociație cu care vorbise și finul „patroanei” și mi-a spus despre aceeași doamnă care urma să vină să-l ia pe cățeluș. Poveștile se suprapuneau ca trase la indigo.
– Ce coincidență! Se vede că Dumnezeu a lucrat…, mi-am spus în gând. Mi-am sunat soția să vină înapoi în parc, anunțând-o că situația era pe cale să se rezolve, că ar putea fi ultima ei șansă de a-l vedea și mângâia pe Cioco și rugând-o, pentru că deja se înserase și era răcoare, să-mi aducă și mie jacheta din cuier.
Între timp, din dreapta au ajuns grăbite două femei, una blondă și înaltă și una brunetă și mai subțirică. S-a adeverit că cea dintâi era „patroana” asociației, iar cealaltă, o voluntară care deja mai avea câțiva căței în plasament, dar, având curte acasă, se oferise să-i găsească un colțișor lui Cioco la dânsa-n bătătură până când se va găsi o soluție definitivă pentru el.
– Dar, vă rog, orice-ar fi, căutați-i un stăpân, nu îl trimiteți la adăpostul de câini, că acolo după două săptămâni îl omoară hingherii.
– Noi nu lucrăm cu hingherii, mi-a retezat-o scurt doamna de la asociație, în timp ce i-a desfăcut și servit lui Cioco o conservă de hrană umedă pentru câini, pe care el a executat-o pe loc, motiv pentru dânsa să tragă concluzia că era nemâncat, deși eu îi mai dădusem una de dimineață și chiar și ea a observat mai târziu că este destul de grăsuț pentru un maidanez. Așa e talia lui, dar mai mult nu crește, mi-a spus mie veterinarul, m-am grăbit să adaug. După care, o dată ce mă autodeconspirasem, i-am istorisit de-a fir-a-păr că e băiețel, ar avea cam un anișor, a avut căpușe, avea funie de gât când a fost găsit, dar ulterior nu i s-a depistat nici un cip, deci nu avea stăpân; că a primit o baie și un tuns la cel mai respectabil salon canin din oraș, apoi o soluție anti-purici după cap chiar în această dimineață, plus două pastile de deparazitare internă, care ar trebui date săptămâna viitoare de cea care îl va lua în grijă – îi întind doamnei pastilele: le examinează, le recunoaște profesionist, le pune bine.
După ce am făcut schimb de povești și de numere de telefon, ne-am ridicat să plecăm, dar am fost brusc opriți de o femeie venită în parc cu soțul ei ca să dezlege cățelul – dar nu și să-l adopte – , după ce pe Facebook se iscase o poveste în ramă despre cât de nedrept a fost să leg animăluțul atunci când l-am lăsat (deși am făcut clar că altminteri ar fi venit după mine sau, mai târziu, ar fi plecat slobod prin parc, or intenția mea fusese ca el să poată fi ușor găsit de un posibil adoptator la locul anunțat). Culmea, doamna de la asociație i-a dat dreptate femeii, spunând că, în caz că alte animale l-ar fi atacat pe timp de noapte, Cioco ar fi trebuit să fie liber ca să poată să se apere sau să fugă. În fine, n-am stat să mă contrazic, destul mi-era să constat că binevoitoarea „virtuală” bătuse tot drumul până aici doar ca să dezlege un câine pe care nu avea de gând să-l adopte! Fiecare cu prioritățile lui…
Am urcat un alt rând de scări povestind cu doamnele de la asociație, spre capătul celălalt al parcului, unde aveau parcată mașina. La final, „patroana” mi-a mulțumit pentru tot ce am cheltuit cu Cioco, pentru că era oricum mai mult decât nimic sau decât ar face majoritatea trecătorilor. Am asigurat-o că, dacă ar fi fost după mine, nu m-aș mai fi despărțit de el, dar nu am casa mea, am deja un alt câine care îl cam ia la bătaie și nu găsesc înțelegere nici printre oameni. Or, pentru Cioco cel mai bine era să-și găsească un stăpân unic, poate chiar și o curte. Doamna m-a înțeles și ne-am luat rămas-bun, eu inclusiv de la micuțul blănos, după care am privit gâtuit de emoție cum îl urcă – nu fără oarecare opinteală – pe urson pe ușa din spate a mașinii. Am pornit-o pe alee înapoi spre oraș, cu cățelușa mea care cu greu se abținuse să nu-l atace pe „concurent” în clipa când el a primit mâncare iar, apoi, se străduise cam sălbatic să intre în grațiile celor două doamne, foamea ei fiind deopotrivă una metafizică. Nici un minut mai târziu, am auzit un claxon în spate, am întors capul și le-am văzut trecând cu mașina pe lângă mine, făcându-mi cu mâna. Pe urson nu l-am mai putut distinge, era negru pe o banchetă la fel de închisă la culoare.
După alți câțiva pași, mi-am întâlnit soția, care venea dinspre oraș cu jacheta. Cățelușa noastră a explodat instantaneu de bucuria revederii. Noi ne-am luat în brațe și ea mi-a explicat că începuse să-i fie drag ursonul, dar că a făcut totul pentru ca el să nu se atașeze de noi, deoarece, neexistând semne de îmbunătățire, situația risca să se permanentizeze, ceea ce noi nu ne puteam permite.
– Dar ce, crezi că eu aș fi așteptat ca ursonul negru să facă purici pe-aici până la vară, ca să se dea la cățelușa albă și să facă pui „dalmațieni” pe care să nu-i vrea nimeni nici măcar cât pe părinții lor? Nu-s așa de nebun, în ciuda aparențelor.
Cățelușa a băgat de seamă că vorbeam despre ea și a început să se gudure pe lângă noi:
– Lasă, tu, că-ți vine și ție rândul!, îi zic eu în timp ce îmi conving nevasta să mai dăm o tură pe traseul obișnuit pentru a-și face aia mică ultimele „marcaje” iar noi, a ne depăna ultimele impresii.
– Oamenii de pe Facebook sunt dezamăgitori, nu știi când se pot transforma din prieteni în turnători! exclamă ea.
– Ei, bine, dar dacă nu am fi postat pe Facebook am fi fost în parc și acuma, urmărind ochiometric bunăvoința trecătorilor! îmi dau eu cu părerea.
– Totuși, aproape toate postările au fost inutile și ineficiente, mai puțin ultima, care a inflamat spiritele, constată ea.
– Ei bine, încă o dovadă a faptului că publicitatea negativă e mai de impact decât cea pozitivă, concluzionez eu, în timp ce compun o postare în locul celei anterioare în care le explic oamenilor că Cioco nu a fost abandonat decât în poză și că s-a găsit cineva care să îl ajute provizoriu, dar că el are nevoie în continuare de stăpân, așa că toată revolta lor anterioară ar putea fi canalizată constructiv spre o cauză mai bună.
La întoarcere, trecem din întâmplare pe lângă o terasă arhicunoscută, unde un poet și cantautor în vogă avea concert la început de weekend.
– E vineri seara, am și uitat cine vine în oraș să ne încânte…
– Eu am uitat și ziua și cum a trecut săptămâna și, în general, mă simt ca și cum am trăit două vieți, iar acum m-am întors din Purgatoriu.
„În satul acesta unde e veșnic noapte, nu mai e nici o oaie să muncească la lapte!”, se aude un cântec dinspre local.
– Slavă Domnului că am însurat ursul negru și-am rămas doar cu lupoaica albă!
„Cu lupii laolaltă, cu lupii laolaltă, cu lupii, cu toții, mergem spre țara cealaltă”, continuă să se audă cântecul în timp ce 3 capete și 8 picioare se îndepărtează agale spre casă.
A doua zi, de dimineață, deschid Facebook-ul și găsesc o notificare de la asociația de protecție a animalelor: „Acest cățel a fost găsit aseară în parc și preluat de o doamnă, însă, nu se înțelege cu ceilalți căței ai dânsei. Dacă îl recunoașteți sau doriți să îl adoptați, vă rugăm să sunați la numărul de telefon 0744924088”.
„Săracul de el, ce ghinion să fie abandonat din nou astăzi, după ce ieri a fost abandonat de domnul acela rău!”, exclamă prima comentatoare.
„Dar de ce-l țineți legat?”, se scandalizează următoarea.
Îi arăt postarea soției și-i zic:
– Credeai că s-a terminat povestea? Abia acuma începe…
NovacNews 